Un dar de Paşte. Interviu cu Mircea Leac: „Cum pe mine m-au crescut Domide, Brosovszky, așa am încercat să-i ajut pe tineri să meargă în sus”

mircea leacJuniorul blond purta banderola de căpitan a echipei României, juca în linia de mijloc cu Ilie Balaci, alt „mare blond”. Senioratul l-a început la Vagonul Arad, apoi debuta în divizia A în tricoul UTA-ei într-un 1-1 cu Argeșul lui Dobrin, în iunie 1974. Mircea Leac, născut pe 8 noiembrie 1956, a fost unul din fotbaliștii cu cea mai mare priză la public pe care i-a oferit Aradul. Printre cei mai iubiţi care au jucat vreodată aici. I-au dat târcoale Dinamo și Steaua, iar după retrogradarea UTA-ei din 1979 avea să ajungă tocmai la FC Olt, echipa de suflet a lui Nicolae Ceaușescu, promovată în premieră pe prima scenă un an mai târziu. S-a întors la Arad, unde a jucat pentru Strungul și Vagonul, retrăgându-se de la Motorul. Din a doua jumătate a anilor 90, a decis că Lumea Nouă a Americii va fi a sa. În Săptămâna Mare din 2014, Mircea Leac a venit acasă. În liniștea superbă de la Port Arthur, prieteni de altă dată (ca Flavius Domide, Viorel Sima, Gyuri Vaczi, Dorel Cura și Ionel Costin) l-au primit ca în familie. Familia utistă.

– Cum începe drumul de fotbalist al lui Mircea Leac?

  • Jucam pe stradă și, într-o zi, antrenorul Hăran Alexandru s-a uitat la mine și m-a întrebat dacă vreau să joc la piticii de la Vagonul Arad. Nu jucasem organizat și am zis că vreau. Aveam 9 ani. A fost mai greu la început, până m-am acomodat, că nu prea vorbeam atunci așa multe. Mi-a plăcut fotbalul. nu mi-a plăcut la școală, iar taică-meu mi-a spus: nu-ți place să lucri, școala nu-ți place, ține-te de fotbal! M-am ținut că mi-a plăcut. Și am rămas acolo 6 ani. Cu echipa de juniori a Vagonului am ajuns să jucăm finala pe țară contra lui Dinamo București, după ce i-am bătut pe U Cluj, campionii României. Eu am fost foarte bolnav, n-am putut să joc în finală, am avut probleme mari la spate, am crezut că nu mai joc niciodată. Am ajuns în lotul național de juniori II, cu Gyuri Vaczi, m-a pus căpitanul echipei. După ce am jucat în Bulgaria, am făcut 2-2, goluri eu și Bichescu, iar antrenorul Ardeleanu a spus că trebuie să joc contra Germaniei Federale, apoi a început ascensiunea mea.

leac vagonul* Foto: În echipa de juniori a Vagonului în 1973, vicecampioană națională. Primul din dreapta, jos.

– Cine era în acea echipă națională?

  • Nu pot să uit echipa aia… În poartă era Moraru, de la Metalul București, rezervă a fost Lung. Fundaș dreapta era Cotigă, de la Brăila, Popa Viorel, de la Bacău, Mario Agiu, de la Steaua, fundaș stâng Elisei, de la Bacău. La mijloc am fost eu, de la Vagonul, Hurloi, U Cluj și Balaci. În atac – Șurenghin, Steaua, Grosu, Sportul Studențesc și Vrânceanu, Dinamo București… Cu RFG, am pierdut la Passau 1-0, publicul a făcut o presiune extraordinară, strigau după noi că suntem comuniști. Dar mijlocul a făcut un joc combativ, eu Hurloi și cu Balaci nu i-am lăsat să treacă. La Pitești am câștigat 2-0 și, la scurt timp, m-a luat UTA.

– Chiar, cum ați ajuns în alb-roșu?

  • După mulți ani am aflat un lucru dureros, pentru mine… N-am știut, dar la mine acasă venise FC Argeș, noi făceam cantonamente la Pitești cu naționala. Eu n-am frați și surori, iar maică-mea n-a vrut să plec din Arad. Cred că aș fi mers, dacă știam. Piteștiul a mers în sus, a câștigat două campionate. UTA a mers în jos… Dar prima perioadă a fost foarte bună, am terminat primul an pe locul 5.

leac uta

Foto: UTA în 1978, antrenată de Jackie Ionescu. Mircea Leac e în mijloc pe rândul de jos.

UTA avea încă echipă, Kun, Popovici, Domide, Gioni, Dumnezeu să-l ierte pe Gioni, Gabi Biro, Vidac. După plecarea lui Kun și Popovici au venit jucători care n-au fost de nivelul lor. An de an, jucătorii de supervaloare au îmbătrânit, eu și Cura eram mai tineri. De valoare mare s-a mai ridicat doar Coraș, iar Aradul n-a mai avut nici bani să importe jucători. Vaczi a stat doi ani, era tânăr, trebuia să-i rezolve clubul problema, nu poți să ții un jucător doi ani. După ce UTA a căzut, n-am mai vrut să joc în B. A trebuit să mai joc un an, apoi am mers la Galați, cu Teașcă antrenor.

– Constantin Teașcă, un antrenor dificil mai ales pentru mulți fotbaliști mari. Cum v-ați înțeles cu el?

  • Eu n-am avut treabă cu el, din cauză că eu fug! La mine nu existau teste fizice să nu fug, de aia m-au ținut Domide și Brosovszky lângă ei, că am fugit. Dacă nu fugeam… La un antrenament cu Teașcă, două ore și jumătate numai am alergat, apoi am căzut. Teașcă a început să mă numere: 1, 2, 3, 4, luați-l! Tu ești Leac? Tu nu ești Leac! La el cel mai ușor antrenament era când fugeai zece ture de teren sprint pe sută! M-am întors înapoi la Arad, UTA era în B, cineva a dat telefon de la Scornicești, antrenor acolo era Tache Macri și cu fostul meu antrenor de la echipa națională de juniori, Titi Ardeleanu. Odată cu mine au venit Nicolae, de la Buzău, care a ajuns la Dinamo, Iovănescu, de la Argeș, de la Scornicești îl aveau pe Șoarece. L-au mai adus pe Iamandi, pe stânga era Pițurcă și pe dreapta Prepeliță. Apărarea era mai slabă, dar mijloc și atac am avut foarte bun.

– Ce viață era în Scornicești?

  • N-am stat acolo, ci la Slatina. Nici n-am jucat la Scornicești, stadionul încă nu era gata după promovare. Dar atmosfera era bună. I-am bătut pe Steaua 2-0 și pe Ghencea am făcut 1-1 cu ei. La pauză a venit cumnatul lui Ceaușescu în vestiar, fiecare aveți 15,000 să nu pierdem. Cu un an înainte, Steaua îi bătuse 7-0, iar Ceaușescu văzuse meciul. La egal cu noi, Steaua nu mai intra în Cupa UEFA. Am fost considerat ca un mercenar acolo, dar toți au fost mercenari acolo, în afară de Șoarece. Am avut întotdeauna arbitraje corecte în deplasare, am putut să batem pe oricine. În deplasare nu trăgeau arbitrii cu noi, că striga lumea.

leac dinamoFoto: Pierdut în îmbrățișarea utiștilor după ce a marcat golul cu Dinamo din anul 1977.

– Care-i cea mai frumoasă amintire de la UTA?

  • Cea mai plăcută e de la meciul în care i-am bătut pe Dinamo 1-0 și eu am dat golul. Au fost vreo 40,000 de oameni, stăteau pe garduri și peste tot în jurul stadionului. În prima repriză am ratat o ocazie clară, eram dărâmat. Mi-am revenit din mers, am remarcat că Dinu joacă mult cu portarul, l-am pândit la o asemenea fază, i-am furat mingea și am marcat. Ce n-am reușit din poziție clară, am reușit din intuiție!

– Ce a urmat după FC Olt?

  • N-am mai dorit să joc la Scornicești și m-a dorit Poli Timișoara, am și mers cu ei în cantonament. Halagian m-a chemat înapoi la Scornicești, nu vroia să-mi dea dezlegarea. mi-au interzis să mai joc, dădusem două goluri în două amicale pentru Poli. Am așteptat până în vară și am venit acasă, apoi am ajuns la Strungul. Dar de atunci încolo, am uitat de dușmănia UTA – Poli, mi-am dat seama că erau gata să-mi dea un serviciu când nu mi-a dat nimeni!

– Urmează Vagonul, o altă perioadă frumoasă, iar finalul din iarbă e consemnat în echipa Motorului.

  • La Motorul am terminat pe locul 4 în Divizia C, era Palcu antrenor, a venit Kocsis, apoi am fost eu. M-am gândit la un lucru, că nu mai am nevoie de presiuni. Înainte să plec, Domide era antrenor la UTA și i-am spus să-l ia pe Roland Nagy. Eu am jucat și cu fratele lui. Și el a ajuns fotbalist, și Grad, și Stuparu. I-am făcut. Cum pe mine m-au învățat Domide, Brosovszky, m-au crescut, așa am încercat să-i ajut pe tineri să meargă în sus. Și am mers la copii la UTA. O perioadă am fost antrenor la Vagonul, când era Călin Chișbora directorul fabricii, dar am revenit la copii. În 1995 am câștigat Loteria Vizelor și am plecat în America în 1996.

– Sunteți și ați fost foarte iubit în Arad.

  • N-am trădat niciodată fotbalul, am muncit mult și i-am respectat pe toți.

– Viața în America?

  • Prietenii mei m-au ajutat mult acolo. George Ardeleanu, din Arad, și Florin Marton, din Timișoara. Doi ani am dus-o greu. În ultimul an am început s-o duc foarte bine, nemții m-au ajutat cu serviciul.

– Și cu fotbalul?

  • Încă joc la old-boys! Sunt campionate puternice, Over 40, Over 50. Tot așa pot să fug, de mine e greu să treci! O duc bine spre foarte bine. Peste tot pe unde am fost, oamenii m-au ajutat. Și fotbalul.

– Apasă dorul de casă?

  • Eu nu sunt așa. Pe vremea lui Ceaușescu fusesem în 29 de țări. Mulți m-au întrebat de ce n-am rămas în Franța, în Germania, în Italia, în Suedia, la Tel Aviv, Cairo, Beirut, Atena. Nici nu mai pun țările comuniste. La 17 ani am jucat în Germania Federală. Am plecat în America și am avut dreptate, fetele mele s-au realizat. Asta e baza, copiii tăi.

– O coincidență, cam în perioada în care ați plecat din Arad a început și decăderea UTA-ei.

  • Decăderea… Din an în an a mers tot spre jos. Noi am primit o lovitură când am căzut în 79. Și azi plâng câteodată. Spuneam la pauză că trebuie să câștigăm meciul… A fost un an dureros, am căzut în anul ăla, când cu Buzăul. Etapa următoare, la Vâlcea, meci televizat, în ultimele secunde am primit gol. De acolo a început…

– Mulți colegi din generația dumneavoastră spun că UTA n-ar fi ajuns niciodată jos dacă nu se retrograda atunci.

  • UTA rămânea!

leac aradFoto: cu prietenii utiști la Port Arthur. Sus, de la dreapta: Domide, Leac, Vaczi, Cura, Sima, Szucs. Jos: Costin, Orădan.

– Acum ce gânduri aveți? 

  • Mai am trei ani și jumătate până la pensia, stau și acolo și aici. Și vreau să joc în continuare, campionatele sunt foarte puternice în America!

– Credeți că UTA va reveni cândva?

  • Ce e foarte rău e că Aradul n-a mai produs Domide, Brosovszky, eu, Coraș. Țârlea cred că a fost ultimul. Și nici Hirmler n-a fost rău! Dar, din moment ce și echipele mari au momente de decădere, există și o cale în sus!

Radu Romanescu

4 Comments

Leave a Reply